Și le-am istorisit cum mâna cea bună a Dumnezeului meu fusese peste mine… (Neemia 2:18)
În data de 14 aprilie s-au împlinit 2 ani de când am venit în Uganda ca misionar pe termen lung. Privind în urmă la timpul care a trecut, pot să zic și eu ca Neemia că mâna bună a Dumnezeului meu, care m-a chemat la această lucrare, a fost peste mine. Eben-Ezer: până aici Dumnezeu m-a ajutat! Numele Lui să fie binecuvântat și slăvit pentru toate!
Încă de la venirea mea în Rubuguri, am preluat responsabilitatea școlii din campusul nostru – Hope Mission Primary School, având ca pricipală responsabilitate coordonarea relației copil – sponsor.
Fiecare elev al școlii noastre are propriul sponsor, toți aceștia fiind români de diferite religii și locuind în diferite țări ale Europei, majoritatea însă în România. Fiind deja în al 3-lea an de funcționare, avem 3 clase primare a câte 36 de elevi fiecare; în total 108 elevi. Dacă, în primul an, am reușit să vizitez acasă fiecare elev de mai multe ori, în anul al 2-lea i-am vizitat doar o singură dată, deoarece numărul lor s-a dublat. Acum, în al 3-lea an, numărul lor s-a triplat și m-am limitat cu vizitele doar la elevii clasei 1, deoarece sunt elevi noi și am ținut neapărat să văd condițiile în care trăiesc și nevoile familiilor din care provin, pentru a putea oferi sponsorilor informații cât mai clare și complete.
Un alt motiv pentru care nu mă mai pot implica așa de mult în proiectul școlii este că, pe data de 2 martie 2020, am deschis orfelinatul din cadrul campusului și asta îmi ocupă acum majoritatea timpului.
Începând din iunie 2019, pentru o perioadă de câteva luni am fost singura misionară pe termen lung care a rămas în campus, coordonând toate proiectele misiunii care s-au desfășurat în acest timp. Nu a fost un lucru ușor, însă Dumnezeu a trimis oameni ai Lui care să mă ajute. Principala activitate din acele luni a fost vizitarea familiilor cărora, pe lângă încurajări, le duceam alimente, săpun și unora dintre ei, paturi, saltele și pături. Distantele de parcurs sunt de multe ori foarte mari, astfel că în anumite zile am ajuns să parcurgem pe jos peste 20 de km . De asemenea, o activitate pe care o desfășuram o dată pe săptămână era vizitarea bolnavilor din spitalul din sat, cărora le duc eram de fiecare dată hrană și săpun. Condițiile existente în spitalul din sat sunt greu de închipuit pentru cineva care nu a văzut cu ochii lui.
În luna noiembrie 2019 am început să muncim la documentația necesară deschiderii orfelinatului – Hope Mission Children’s Home. A fost un proces lung și anevoios, în special din cauza oamenilor corupți care lucrează în insituțiile statului de la care am așteptat luni întregi să ne dea rapoartele și recomandările lor, în urma inspecțiilor făcute la fața locului. Cu ajutorul lui Dumnezeu, în luna martie am obținut ultima hârtie de la nivel de district, având autorizația de a funcționa și având totodată, toate documentele necesare pentru a înainta dosarul la Ministerul Muncii, de unde să obținem licența. Numai că, această periodă s-a suprapus cu perioada de început a pandemiei, iar deplasarea în capitală a devenit practic imposibilă.
Hope Mission Children’s Home are o capacitate maximă de 90 de locuri. Momentan, Casa găzduiește 5 băieți cu vârste între 3 și 14 ani, toți cu povești de viață dureroase. Ne bucurăm însă de faptul că, prin ajutorul Domnului și al oamenilor care dăruiesc, reușim să le oferim un cămin, unde au parte atât de dragoste, cât și de condiții de trai de care nu au avut niciodată parte înainte. Acești copii au devenit parte din viața mea, îi iubesc foarte mult și îmi doresc ca, atâta timp cât 
Dumnezeu mă vrea aici, să pot lăsa o amprentă frumoasă în inimile lor. Solicitările pentru locurile de la orfelinat au fost foarte multe, însă ne străduim și ne rugăm pentru înțelepciune în a decide pe cine să acceptăm și pe cine nu, pentru a ne putea păstra fermi și pentru a nu crea antecedente. Aici, foarte multe familii s-ar bucura dacă am primi măcar unul sau doi din copiii lor în orfelinat, pentru a avea mai puține guri de hrănit. La început, am avut tendința să îi judec pe astfel de părinți, însă pentru a ne raporta corect e nevoie să avem în vedere cultura, condițiile lor de trai și sărăcia lucie în care majoritatea trăiesc. Totuși, i-am învățat faptul că sunt responsabili, ca părinți creștini care spun că Îl au pe Dumnezeu, să aibă grijă de cei din casa lor.
În ultimele săptămâni, am muncit mult în grădina orfelinatului, unde am plantat bananieri, pomi de matooke (un fel de banane, dar care nu sunt dulci și se fierb pentru a putea fi mâncate). De asemena, am pus cartofi, roșii, ardei, castraveți și ridichi.
Pandemia a ajuns și la noi și, cu toate că în Uganda există mult mai puține cazuri de coronavirus decât în orice țară din Europa, avem parte de restricții de toate felurile. Mai întâi, pe data de 20 martie, înainte de a avea măcar un singur caz de boală în țară, guvernul ugandez a decis închiderea școlilor, a bisericilor și a oricăror forme de adunare a oamenilor. Apoi, au fost impuse restricții de călătorie, care s-au tot înăsprit pe măsură ce timpul a trecut. Astfel, în momentul de față, nu avem posibilitatea de a ne deplasa din sat.
De asemenea, începând de la ora 18, poliția umblă prin sat și îndeamnă oamenii să meargă la casele lor. De cele mai multe ori, aceste “îndemnuri” înseamnă bătaie. Se întâmplă foarte des la noi în sat, deoarece varianta cu amenda sau închisoarea nu este rentabilă pentru guvern, oamenii neavând posibilitatea de a achita vreo amendă. Am văzut cu ochii mei cum oprește câte o mașină cu polițiști înarmați cu pușcă și câte o bota mare, aceștia sar din mașină și pur și simplu lovesc fără milă. Oamenii sunt obișnuiți cu astfel de tratamente.
În această perioadă de pandemie am rămas în campus 5 misionari, dintre care 4 pe termen lung si 1 pe termen mediu (de 3 luni). Activitățile s-au restrâns, nu se mai pot face programe cu copiii, cu surorile, ni s-a interzis să mergem în vizite etc. Munca la orfelinat însă nu a fost împiedicată.
Ne-am gândit că oamenii vor suferi mai mult de foame în aceste vremuri, așa că, împreună cu echipa, am făcut un plan de a ajuta cât mai multe familii din sat cu mâncare și săpun. Astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu și al oamenilor care au dăruit bani, am reușit să cumpărăm 15 tone de posho (un fel de făină de mămăligă, dar albă, care este mâncarea de bază) și 300 kg de săpun. Cu ajutorul liderilor bisericii și ai comunității, au fost întocmite liste cu aproape 600 de familii din sat care să fie ajutate. Mult mai mulți oameni însă au venit să ceară, iar în zilele când a avut loc distribuirea nici poliția nu a fost în stare să asigure ordinea și să alunge sutele de oameni care veneau. Zilnic vin la campus zeci de persoane să ceară de mâncare. Foarte mulți au fost ajutați până acum, însă am întâmpinat o problemă: oamenii vin cu zecile deodată la campus (într-o zi au fost cam 200), poliția s-a autosesizat și ne-au spus că putem avea probleme, ca și organizație, dacă avem așa mulți oameni aici. Astfel, paznicii sunt nevoiți să le interzică să se apropie de campus și mulți pleacă acasă fără ajutor
Adina, una dintre colegele noastre, a reluat vizitele în familii, având acordul poliției pentru asta, dar cu condiția să nu se adune mulți oameni într-un loc. În una din aceste zile am însoțit-o și eu și Anca și ne-am bucurat să putem aduce bucurie pe fețele oamenilor.
Sunt recunoscătoare înaintea lui Dumnezeu pentru zecile de echipe care ne-au vizitat pe parcursul acestor doi ani. Printre ei s-au numărat membri ai familiei mele, prieteni, șefi, medici stomatologi, frați și surori dragi care au vrut să vină să mă viziteze aici. De asemenea, din numărul celor pe care nu îi cunoșteam, mulți dintre ei mi-au rămas prieteni dragi sufletului.
Planul pe care mi l-am făcut de mult timp este ca perioada 2 iunie – 3 august să o petrec acasă în România și mă rog lui Dumnezeu să facă posibil acest lucru. Nu cunosc viitorul, însă lucrul de care sunt sigură e că toate sunt în controlul lui Dumnezeu și nimic nu se întâmplă fără știrea Lui. Și asta îmi dă liniște în suflet. Rugați-vă pentru lucrarea din cadrul Misiunii Speranța for Uganda, rugați-vă pentru misionarii care sunt aici, pentru protecția și călăuzirea noastră, multă dragoste pentru oamenii de aici și pasiune în tot ceea ce facem. Cred că fiecare putem fi parte la această lucrare, dacă ne cunoaștem locul și rolul pe care Dumnezeu ni l-a stabilit.
Dumnezeu să vă binecuvinteze!
Nicoleta Lupșa
Rubuguri, Uganda
28/04/2020
